”Autoficțiune”: despre popularitatea pe rețelele sociale și statutul de influencer

Am avut o perioadă când am vrut să fiu influencer. Scriam mult, postam de 5-6 ori pe zi pe Facebook, oamenii mă urmăreau și opiniile mele erau distribuite de mii de oameni uneori. La un punct mi s-a acrit. Astăzi simt oboseală față de social media și, dacă nu ar fi jobul, probabil mi-aș limita foarte mult contul de Facebook.

[related]

Cum am ajuns aici? De ce am obosit de social media? Poate de vină e și pesimismul meu incurabil, poate sunt și lucrurile în schimbare din jurul meu. E posibil să fiu chiar un inadaptat. Prea filosofic.

Am început pe Facebook acum mai bine de șapte ani. Era o metodă simplă de a vorbi cu prietenii, ne puneam linkuri pe wall, nu aveam nicio jenă. Lucrurile au evoluat. Am intrat în presă, contul de Facebook a devenit din ce în ce mai mult ancorat în lucrurile pe care le făceam profesional. Odată cu ascensiunea în carieră a crescut și contul de Facebook. Scriam la Adevărul, iar blogul meu a devenit popular după unele articole în care scriam de politică, gay sau prostia umană. Am avut mii de share-uri, oamenii îmi dădeau tag, mă felicitau sau mă înjurau, nu conta până la urmă. Un video de-al meu de anul trecut, în care vorbeam către ministrul de atunci al transporturilor, Ioan Rus, a fost vizionat de zeci de mii de oameni.

Să vă spun că nu-mi plăcea? Oo, dar mi-a plăcut enorm! Egoul meu ușor de manipulat a fost ridicat la cote înalte odată cu fiecare share. Pe lângă acest lucru mai eram semi-cunoscut și în domeniul tehnologiei, scriind despre lucrurile astea pe adevarul.ro, având o scurtă și ciudată emisiune la TV, T3ch în 3 și realizând review-uri la cele mai dorite gadgeturi. Micile mele încercări de a face videoblogging au avut un relativ succes, aș putea spune că pentru unele am avut fler, iar unii au spus că am talent. Cine știe, nu am mai continuat.

Poate de vină e și caracterul meu. Sau zodia. Cine știe. Știu despre mine că mă entuziasmez mult la începuturi și mă pierd pe parcurs. Cum ar zice Liiceanu, mă pierd în proiect de multe ori. Mă entuziazmează creșterea, dar mă sperie stagnarea. Am crescut toată viața mea.

Apoi a intervenit un cuvânt de care am aflat săptămâna trecută: autoficțiunea. Mai exact conștientizarea autoficțiunii.

Întrebări filosofice ne punem toți. La mine acestea au început de ceva vreme și sunau banal. Cine sunt eu? Este cel de pe social media adevărata realitate a mea? Pe ecran eram entuziasmat, la emisiuni puneam întrebări pozitive, iar statusurile mele de Facebook erau ale unui om destul de optimist. Cu toate acestea, sunt un om destul de pesimist, întrebările pe care mi le pun nu sunt atât de pozitive, iar statusurile din mintea mea, nescrise, erau mult mai dure. Cel de pe rețelele sociale era foarte diferit de cel din realitate. Postările mele au început, de la un punct, să mă apese. Ca să merg mai departe trebuia să promovez în continuare personajul pozitiv. Această autoficțiune pe care ne-o creăm cu toții pe rețelele sociale. Dar am obosit. Am obosit atât de rău.

Simt că lucrurile încep să mă depășească în viteza social media, semn al unei bătrâneți timpurii. Mă uit la videobloggeri și, spre deosebire de colegii mei de la Digi24, nu mi se pare că fac nimic. Mi se pare că fac un lucru foarte relevant pentru generația lor și au strâns un public fidel, ceea ce e extraordinar. Sunt sute de mii de oameni care le urmăresc fiecare episod. Mă uit cu respect la ei, la cât de pozitivi și plini de viață sunt. Cred că sunt prea pesimist ca să pot face lucrul ăsta. La fel, am obosit să postez de șase ori pe zi pe Facebook.

Cum am ajuns la termenul de autoficțiune? Urmărind discuția despre niște cursuri de influecer oferite de Ana Morodan, o bloggeriță de fashion. Cursurile, care sunt prezentate drept un catharsis-school, realizate după metoda „Pomodoro“, costă între 1.200 și 2.500 de lei. Aparent, la final, te învață să fii influencer. Acolo am găsit un termen extraordinar pentru ce înseamnă bloggingul și devenirea unei personalități online: autoficțiunea. Mâna întinsă care spune o poveste, nu primește pomană. Față de vremurile când aveam mii de share-uri, simt că nu mai am ce poveste sinceră să spun, iar zgomotul de pe internet mă inhibă, așa cum în viața reală au ajuns să mă inhibe aglomerațiile.

Ce-i de făcut când internetul devine prea mult? Te declari decrepit? Închizi Facebook-ul? Dincolo de povestea asta, care e despre transformarea mea online, cred că lucrurile cele mai importante trebuie raportate la termenul acesta de autoficțiune. Ca să ai succes în online trebuie să devii un personaj.